Cu totul, în limba română există doar patru cinci verbe care se termină la infinitiv cu doi „i”:
1. a prii – Îmi priește viața la oraș.
2. a (se) sfii – Se sfiește când ia microfonul în mână.
3. a pustii – Războiul pustiește totul în calea sa.
4. a înmii – Numărul refugiaților s-a înmiit.
și 5. a (se) albii – înseamnă „a lua forma unei albii” și se folosește extrem de rar (completare datorată cititorilor noștri, care sunt cel puțin la fel de atenți ca noi).
Apoi, avem o grămadă de verbe care la infinitiv se termină cu un „i”, dar, din păcate, sunt scrise adesea, greșit, tot cu doi „i”: a citi, a (se) trezi, a îndobitoci, a nimici, a fi, a ști, a păli, a cosi etc.
Formele verbului care au în componență infinitivul sunt:
– condiționalul optativ: mie mi-ar prii, tu te-ai trezii trezi, el ar fii fi.
– viitorul: noi vom cosii cosi, voi veți citii citi, lor le va prii…
(a doua completare ulterioară:)
– imperativul negativ: nu te sfii!, nu pustii!, nu nimici!, nu fi! etc. (spre deosebire de imperativul afirmativ, care nu are nicio legătură cu infinitivul: sfiește-te!, pustiește!, nimicește!, fii! etc.)
Varianta cea mai la îndemână pentru a reține când scriem cu doi „i” la coadă este să despărțim în silabe verbele cu pricina – cele care se termină cu doi „i” au ultima silabă formată dintr-un „i” și atât: a pri-i, a se sfi-i, a pus-ti-i, a în-mi-i, a al-bi-i, a ci-ti, a se tre-zi, a în-do-bi-to-ci, a ni-mi-ci etc.